Faimoasa Teorie a Relativităţii enunţată de Albert Einstein este compusă de fapt din două teorii. Teoria sa specială despre relativitate, publicată în anul 1905 în periodicul The Electrodynamics of Moving Bodies şi teoria sa generală despre relativitate, publicată în anul 1916 sub titlul de Fundamentele Generale ale Teoriei Relativităţii. Einstein a căutat să înţeleagă şi să explice situaţiile în care fizica pe principii newtoniene era inutilă în încercarea de a înţelege fenomenul relativităţii. Teoria lui Einstein a dus la schimbări revoluţionare în conceptele omeneşti despre timp, spaţiu şi gravitaţie.
Conceptul de bază prezent în aceste două teorii este acela că timpul şi distanţele unui eveniment oarecare măsurate de doi obsevatori distincţi au, în general, valori diferite, dar se supun întotdeauna aceloraşi legi fizice. Teoria relativităţii se mai bazează pe două mari postulate, primul susţine că viteza luminii este constantă pentru toţi observatorii, iar al doilea susţine că observatorii care se mişcă la viteze constante se supun aceloraşi legi fizice. Urmând această logică, Einstein a teoretizat că timpul se schimbă conform vitezei unui anume obiect faţă de punctul său de observaţie. Cercetătorii au testat ulterior teoria prin experimente, demonstrând spre exemplu că un ceas atomic ticăie mai încet atunci când circulă cu viteze mari decât în lipsa oricărei mişcări.
Esenţa teoriei lui Albert Einstein este că atât spaţiul, cât şi timpul sunt concepte mai degrabă relative decât absolute. Materia şi energia sunt echivalente una alteia, şi o singură particulă de materie poate fi transformată într-o cantitate imensă de energie. Cum teoria relativităţii funcţionează doar în lipsa unui câmp gravitaţional, Einstein s-a străduit timp de 11 ani să introducă factorul gravitaţional în ecuaţia sa pentru a descoperi în cele din urmă cum teoria relativităţii poate funcţiona şi în aceste condiţii.
