Zebrele, simpaticele rude sălbatice ale cailor şi măgarilor care trăiesc şi astăzi în savanele africane, se numără printre cele mai îndrăgite animale.
Caracteristica cea mai izbitoare a acestor erbivore constă în coloritul lor strident, alcătuit din serii de dungi albe şi negre care le acoperă întreg corpul şi sunt diferite de la specie la specie. Mai mult decât atât, în cadrul oricărei specii de zebre, nu există doi indivizi cu aceeaşi dispunere identică a dungilor, cum nu există nici la tigri, şi după cum nu există nici doi oameni cu aceleaşi amprente digitale.
Coloritul atât de caracteristic al zebrelor i-a intrigat de secole nu numai pe oamenii obişnuiţi dar şi pe naturaliştii care au vrut să ştie de ce aceste ecvide sălbatice nu au coloritul monocrom sau dualcrom obişnuit pentru rudele lor apropiate, caii sălbatici şi domestici, precum şi măgarii sălbatici şi cei domestici.
O serie de cercetări detaliate de factură recentă au scos la iveală faptul că zebrele au dobândit acest colorit criptic, de protejare, în decursul mileniilor de evoluţie continuă pentru a se feri de două categorii distincte de animale: de marile carnivore din savană şi de speciile de insecte care se hrănesc cu sângele lor.
Studiile făcute de mai mulţi cercetători au evidenţiat modul în care funcţionează desenul de pe blana zebrelor atunci când acestea sunt hăituite de lei, hiene sau câini sălbatici africani.
Carnivorele enumerate au vederea predominant în alb-negru, iar când herghelia de zebre aleargă în faţa lor, coloritul acestora se transformă într-o mare imagine în mişcare. Puse în faţa acelei imagini, mamiferelor carnivore le este mai dificil să se concentreze şi să identifice un singur exemplar pe care să-l separe ulterior de herghelie, decât dacă zebrele nu ar fi avut dungile lor atât de caracteristice.
Însă zoologul Tim Caro, profesor în cadrul Universităţii din California, a făcut recent o descoperire neaşteptată legată de rolul complex al dungilor zebrelor.
Acesta a descoperit că deşi zebrele au părul blănii mai scurt decât al altor erbivore de talie asemănătoare, aceste ecvide cad mult mai rar victime muşcăturilor unor insecte periculoase precum tăunii şi muştele ţeţe, comparativ cu bivolii sau antilopele mari.
Profesorul Caro este de părere că efectul luminii solare polarizante care cade direct pe suprafaţa corpului unei zebre acoperite de dungile atât de contrastante crează un efect neplăcut pentru deranjantele insecte, care preferă astfel să atace alte animale.
