Alternanţa cilcurilor care duc la creşterea şi scăderea apelor mărilor a fost un fenomen care i-a fascinat şi intrigat în egală măsură pe oameni. Numite în mod obişnuit maree, aceste cicluri sunt provocate de fenomenul gravitaţiei. Mai precis, forţele gravitaţionale exercitate de Soare şi Lună asupra fluidelor de pe Terra.
Odată ce Terra se roteşte şi în jurul propriei sale axe, apele Oceanului Planetar sunt menţinute la un nivel egal de-a lungul planetei noastre chiar de către forţa gravitaţională a Terrei care le trage înăuntru şi de către forţa centrifugală care le aruncă în afară.
Cu toate acestea, forţa gravitaţională a Lunii este îndeajuns de puternică pentru a afecta acest echilibru prin accelerarea apelor către Lună. Asta duce la creşterea mareelor când Luna este în creştere. Când Luna orbitează în jurul Terrei, iar planeta noastră se roteşte în jurul propriei sale axe, apele se mişcă, zonele de pe Terra unde apele sunt la apogeul mişcării ajung la maree înalte, iar celelalte la maree joase.
Aceleaşi forţe se produc şi când Terra se învârteşte în jurul Soarelui. Gravitaţia solară atrage apele oceanelor spre astrul zilei, dar în acelaşi timp, forţa de centrifugă a mişcării de revoluţie Soare-Terra provoacă retragerea apelor din partea opusă a Terrei faţă de Soare. Efectul este bineînţeles mai mic decât cel provocat de Lună, din simplul motiv că Soarele este de 380 ori mai departe de Terra, comparativ cu astrul nopţii.
Mareele apar de cele mai multe ori de două ori pe zi, manifestându-se astfel prin flux şi reflux. Există mulţi alţi factori implicaţi în predicţia exactă a mareelor, căci în afară de mişcările Lunii şi Soarelui descrise anterior, fluxul şi refluxul sunt influenţate şi de unghiul de declinaţie al Lunii (înălţimea angulară a Lunii de deasupra Ecuatorului terestru), poziţia geografică a zonelor costiere afectate de maree, topografia oceanului şi chiar adâncimea apei.
