Pentru majoritatea oamenilor, perioada medievală a fost una marcată de războaie religioase, oprimări, cruciade, mari descoperiri geografice, şi mai presus de toate oprimarea claselor sociale inferioare. Adevărul pare a fi uşor diferit.
În perioada medievală ţăranii şi sătenii alcătuiau cea mai mare partea populaţiei Europei. Istoricii estimează că în acele vremuri circa nouă din zece oameni erau ţărani, fermieri sau lucrători ai pământului. Marea majoritatea a acestora erau şerbi, iobagi legaţi de pământ. O mică parte erau ţărani liberi care nu aveau statut de sclavi ai nobililor şi care erau obligaţi să plătească o rentă fixă pentru pământurile lor. Unii dintre ei deveneau bandiţi şi tâlhari. Un sat din acele vremuri adăpostea de regulă între zece şi şaizeci de familii. Fiecare astfel de familie trăia într-o locuinţă din lemn sau pământ iluminată doar cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau libere păsările de curte, porcii sau câinii. Paturile erau făcute din baloţi de paie aşezaţi pe crengi, iar pe timpul nopţii, ţăranii se acopereau cu ţesături de lână sau blănuri de animale.
Toţi ţăranii lucrau din greu pentru nobilul care-i adăpostea pe moşiile sale. De fapt, jumătate din munca lor zilnică era făcută în beneficiul nobilului. Ţăranii munceau pe atunci la câmp, în agricultură, tăiau şi transportau lemne din păduri, ciopleau şi transportau piatră pentru construcţii şi serveau ca gonaci la vânătorile aristocraţilor.
Ţăranii erau obligaţi de asemenea ca o zecime din totalul veniturilor sau produselor lor să fie donată Bisericii. În timp de război sau chiar lupte interne pentru putere, toţi ţăranii bărbaţi, de la adolescenţi la bătrâni, erau obligaţi să se înroleze şi să lupte în oastea nobilului suzeran de care aparţineau.
Perioadele de foamete erau frecvente, iar epidemiile le decimau deseori animalele domestice. Îngheţurile, inundaţiile sau seceta le distrugeau deseori recoltele.
Ţăranii medievali se hrăneau rareori cu carne, căci carnea era un aliment deosebit de scump pe atunci, fiind rezervat îndeosebi nobililor, aristocraţilor şi cavalerilor. La masă, bărbaţii mâncau întotdeauna primii, căci ei erau forţa de muncă şi stâlpul familiei, iar femeile şi copiii lor mâncau tot ce mai rămânea după ce capul familiei îşi astâmpăra foamea.
Deoarece pe atunci se respectau toate sărbătorile religioase, istoricii estimează că ţăranii munceau efectiv doar 260 zile pe an, în restul zilelor odihnindu-se sau mergând la biserică, în pelerinaje, vizitând târgurile şi bâlciurile sau întrecându-se în concursuri diverse, dansând sau organizând lupte între animale.
